Unirea Principatelor Române marca în viata politica româneasca un moment crucial, anume trecerea de la forma de guvernare absolutista la aceea constitutionala, în care puterea se exercita în numele reprezentantilor alesi ai natiunii. Principiul ca unica sursa a puterii era poporul însusi, chiar daca cei chemati sa-i desemneze, deputatii, erau o infima minoritate, marca o ruptura hotarâta atât cu trecutul medieval, în care guvernarea era considerata un apanaj al unor privilegiati, cât si cu ingerintele straine în afacerile publice. Desi nu în limite mai largi trasate Adunarilor ad-hoc, Conventia punea temeiurile principiale ale unei guvernari bazate pe separarea puterilor statului, pluralism politic, libertati individuale si asociative, inclusiv în domeniul presei, exprimarea ideilor în toate domeniile creatiei, etc.
Liberalismul epocii Revolutiei de la 1848 Liberalismul este în primul rând o doctrina, o doctrina destul de veche care se sprijina în fond pe liberul arbitru si care, cum sublinia Hayek, este singura garanta a unui comportament politic coerent. Este totodata drept ca termenul de libertate este foarte greu de definit. Auls Gellus - cunoscutul gramatician roman - spunea despre libertate: "Toata lumea vorbeste despre ea, însa nimeni nu stie despre ce e vorba". Si cu toate acestea, conceptul de libertate a devenit esential; el ocupa, scria Toqueville, în lumea politica ca si atmosfera în lumea fizica. Dupa abdicarea silita a lui Cuza din 11 februarie 1866, radicalii lui Ion C. Bratianu si moderatii lui Ion Ghica, precum si o parte a conservatorilor se dedica unei febrile activitati de faurire a unui regim politic monarhic-constitutional. Decizia fortelor liberal-conservatoare fusese una îndrazneata dar si riscanta, caci intentia lor contrazicea interesele nu numai ale Portii, ci si ale celor mai multe Puteri Garante. Caci acestea nu consimtisera unitatea statului decât în timpul domniei lui Cuza. Constituirea Partidului National Liberal La 18 noiembrie 1868 aparea pe scena politica un guvern de centru, alcatuit din liberali moderati si conservatori moderati. Presedintele de Consiliu, Dimitrie Ghica, detinea Externele si Lucarile Publice; Mihail Kogalniceanu, Internele; A.G. Golescu, Finantele; V. Boerescu, Justitia; Alexandru Cretescu, Ministerul Cultelor si Instructiunii Publice; colonelul Alexandru Duca, Ministerul de Razboi. Axa guvernului o constituiau conservatorul moderat D. Ghica si liberalul moderat M. Kogalniceanu, ambii fiind meniti sa linisteasca aprehensiunile Puterilor Garante fata de o politica externa de întregire a suveranitatii statale.
Se convenise initial cu domnitorul Carol I ca respectiva schimbare sa fie doar una de personalitati, noilor ministri promitându-li-se sprijinul corpurilor legiuitoare cu majoritati radicale. Era si motivul pentru care presedintele Adunarii Deputatilor devenea Ion C. Bratianu, cu angajamentul de a sustine guvernul în schimbul continuarii programului sau politic. M. Kogalniceanu însusi era un fel de garant al acelei continuitati dorite. Dar, desi se pronunta în acel sens, Kogalniceanu accentua necesitatea unor relatii loiale cu Poarta si o neutralitate în raporturile cu Puterile Garante, ceea ce însemna o critica indirecta a fostului guvern radical care, datorita promovarii dacoromânismului si a independentei, fusese destituit prin presiuni externe. Dar, dupa primele momente de dupa instalare guvernul se arata hotarât sa reorienteze legislatia interna într-o directie moderat conservatoare. Conflictul cu liberalii radicali fusese generat îndeosebi de retragerea de catre noul guvern a proiectului de lege, votat deja de Adunarea Deputatilor, privitor la interpretarea legii electorale din 1866, prin care radicalii încercau sa-si întareasca baza sociala în colegiul III urban, ceea ce implica accentuarea si dezvoltarea caracterului sau burghez prin eliminarea unor elemente domiciliate la sate: arendasi, proprietari de ateliere si manufacturi care de regula votau cu marii proprietari conservatori. Senatul însusi, caruia pentru constituirea unui birou provizoriu în alegeri i se pretindea sa aiba minimum 25 alegatori - ceea ce cu greu se puteau aduna în multe situatii - se vedea estompat. În fata unei intentii de revigorare a conservatorismului de catre noul guvern, lui Ion C. Bratianu nu-i ramânea decât sa conteste viguros acele încercari. Atacat în Adunarea Deputatilor, el a respins acuzatiile de a fi persecutat pe evrei si s-ar fi implicat în miscarea nationala bulgara, dar a justificat politica de înarmare a tarii promovata de el si apararea românilor din Transilvania de opresiunea autoritatilor maghiare. Ideile lui Ion C. Bratianu erau amplificate de manifestatii publice în care asociatii lui atacau deopotriva guvernul si pe Carol I, ceea ce facea pe consulul general al Frantei - la 29 decembrie 1868 - sa considere ca, în fapt, Ion C. Bratianu si radicalii sfidau Puterile Garante. Contradictiile dintre majoritatile din Camera si guvern provoaca dizolvarea acesteia si organizarea de alegeri, în martie 1869, conduse de ministrul de Interne, M. Kogalniceanu. Redevenind unul din barbatii politici cei mai importanti ai tarii, el si-a propus sa alcatuiasca alt parlament, menit sa arunce de pe bancile lui "noroiul" din Bucuresti, adica radicalii, cum îi numea el dispretuitor. Aprecia prilejul favorabil si pentru aplicarea unui plan de a întemeia un partid politic care "ar fi democratic, fara a fi demagogic, un partid care ar fi pentru ordine, fara a fi pentru reactiune". Intentiona, în consecinta, sa puna bazele unei formatiuni politice care sa ralieze toate elementele moderate din tara, organizându-le ca o forta politica opusa atât radicalismului liberal, cât si conservatorismului retrograd. Kogalniceanu îsi desfasoara campania electorala animat de un atare obiectiv, lansând în tara apeluri catre "liberalii de ordine", adversarii lui fiind de data aceasta radicalii si fractionistii. Bizuindu-se pe sprijinul administratiei, ministrul de Interne îsi alcatui o Camera favorabila: 84 adepti ai sai, 19 ai lui D. Ghica si 11 ai lui V. Boerescu, toti acestia constituind majoritatea. Opozitia cuprindea 20 conservatori independenti, 9 radicali si 8 fractionisti. Camera era dominata de liberalii moderati condusi de Kogalniceanu, încât unii contemporani îl vedeau pe acesta drept "arbitrul suveran al destinelor României". Independenta naţională şi modernizarea instituţiilor româneşti Daca ar fi sa ne conformam manierei lesne regasibila în dreptul mai tuturor demersurilor istoriografice cu "intitulatii cronologice", atunci s-ar impune aproape de la sine sa începem capitolul de fata cu mentiunea ca anii 1876 si 1899 delimiteaza o perioada cu semnificatii aparte în istoria Partidului National Liberal. La rigoare, însa, respectiva mentiune ar putea suporta observatii din partea "cunoscatorilor de istorie", nu neaparat dintre cei titrati în domeniu, ci chiar dintre cei tinând de mediul mai larg al atât de obisnuitilor, "la noi", pasionati de "cea dintâi carte a natiei".
În legatura cu prima delimitare cronologica, observatiile ar putea viza situarea anului 1876 în proximitatea imediata a altora, cu rezonanta mult mai larga pentru istoria liberalismului la români sau, în genere, pentru istoria noastra moderna, anul 1876 urmând celui în care specialistii considera ca s-ar fi constituit Partidul Liberal si înaintemergând celui marcat de proclamarea independentei de stat. Cât despre anul 1899, portanta sa cronologica sufera de proximitatea coplesitoare a celui semnificând sfârsitul de secol XIX ca si din cauza distantei apreciabile fata de momente cu mai mare încarcatura pentru devenirea programatica si organizatorica a "partidului marilor Bratieni" (ne gândim la congresul de la Iasi din 1892, când se pare ca a fost (re)confirmata în mod oficial pentru respectiva formatiune politica titulatura de Partidul National Liberal, la schimbarea conducerii aceluiasi partid la 1908-1909 sau la reevaluarea programului si, implicit, doctrinei national-liberale la 1913-1914, reevaluare impulsionata de celebra scrisoare-program a lui Ion I.C. Bratianu, aparuta în "Viitorul", la 7 septembrie 1913, scrisoare în care liderul national-liberal anunta "marile reforme": stabilirea "colegiului electoral unic" si împroprietarirea "printr-o nevoie, pentru cresterea proprietatii taranesti"). Totusi, desi discutabile, din considerente ce le-am schitat, delimitarile cronologice ale acestui capitol prezinta elemente de rezistenta. Anul 1876 a însemnat începutul celei mai întinse în timp guvernari liberale, nelipsita, se stie, de frecvente reasezari "de cabinet" pâna la 1888. Apoi, la 1899 s-a încheiat una dintre cele mai tensionate guvernari liberale, an ce a cunoscut, pe de alta parte, includerea asa-numitilor "generosi" în rândurile Partidului National Liberal, ce ajunsese "rigidizat" întrucâtva de practicile "elitei sturdziste". În mare, capitolul de fata priveste un patrar de secol, ultimul al celui de-al XIX-lea, o perioada când Istoria Partidului National Liberal s-a încarcat de date semnificative, de înfaptuiri ce au consolidat edificiul României moderne. O perioada istorica ce a cunoscut mari înfaptuiri national-statale (Independenta si Regatul), fortifierea structurilor societatii moderne, impunerea Vechiului Regat ca centru gravitational al luptei nationale si, nu în ultimul rând, afirmarea statului român ca factor activ în relatiile internationale. Si ca o constatare cu semnificatii aparte aici, aceeasi perioada a cunoscut cea mai îndelungata prezenta a national-liberalilor la guvernarea României: din cei douazeci si patru de ani asupra carora ne-am propus a starui, saptesprezece s-au aflat sub semnul guvernelor de nuanta liberala, cu mult mai mult, procentual vorbind, decât au acoperit ca timp guvernele national-liberale din perioada interbelica. În perioada 1876-1899, liberalismul si-a etalat din plin capacitatea de principal curent politic de guvernamânt, de primordial instrument politic al edificarii României moderne. Cautând a releva în propria lor expresie faptele si faptuitorii unui capitol de istorie a Partidului National Liberal, ne-am propus sa ne referim, mai întâi, la "starea" acestuia din ultimul patrar al secolului XIX, la structurile sale, la deschiderile sale programatice, la liderii sai, la profilul omului politic de sub egida sa; ne-am propus sa evidentiem, de asemenea, rolul liberalilor în realizarile national-statale de la 1877 (Independenta) si de la 1881 (Regatul); ne-am propus sa staruim asupra activitatii parlamentare si guvernamentale a Partidului National Liberal si nu, în ultimul rând, asupra pozitiei si initiativelor sale în problema "fratilor de-un sânge si de-o limba" din afara granitelor Micii Românii. 1990 – „Reinventarea” liberalismului românesc 1990 este anul „reinventării" liberalismului românesc. 1990 este atât momentul reînfiinţării Partidului Naţional Liberal, cât şi primul an în care valorile şi ideile liberale au început să-şi facă din nou loc în mentalul colectiv. Reînfiinţat la 15 ianuarie 1990 prin Decizia Civilă nr. 4 a Tribunalului Municipiului Bucureşti, PNL era continuatorul Partidului Naţional Liberal constituit în 1875, în condiţiile în care grupuri liberale existau în Ţările Române încă dinainte de revoluţiile de la 1848.
Astfel, la nivelul anului 1990, PNL s-a legitimat definindu-se ca partid istoric şi continuator al unei tradiţii democratice şi s-a orientat către un mesaj anticomunist şi antifesenist. Liberalii făceau apel, aşadar, la un tip de legitimitate tradiţională, prin raportarea la şi invocarea unui trecut considerat superior prezentului, din punct de vedere politic. Chiar exponenţii principali ai Partidului Liberal în 1990 erau personaje care cunoscuseră atât experienţa democratică interbelică în calitate de foşti membri ai tineretului liberal, cât şi pe cea a regimului comunist, ca deţinuţi politici sau membri ai exilului. Primul preşedinte al PNL după 1989 a fost Radu Câmpeanu, fost preşedinte al studenţilor liberali, fost deţinut politic, plecat ulterior în exil la Paris. De altfel, în primul document programatic al PNL, partidul avea să-şi asume tradiţia şi moştenirea istorică: „Programul PNL se bazează atât pe tradiţia sa verificată istoric, cât şi pe valabilitatea în epoca contemporană a ideologiei sale." Principiile programatice ale liberalilor, enunţate încă de la reapariţia lor pe scena politică, erau: „garantarea libertăţii individuale, condiţie fundamentală pentru descătuşarea forţelor creatoare în toate sferele de activitate socială; garantarea realei separări a puterilor în stat; reabilitarea democraţiei şi apărarea ei prin instituţii care să o garanteze; înfiinţarea unui organism însărcinat cu controlul birocraţiei şi înlăturarea exceselor ei; lupta pentru reinstaurarea libertăţii de expresie şi difuzarea opiniei, libertatea presei şi abolirea cenzurii;...stricta respectare a drepturilor egale ale tuturor minorităţilor etnice; privatizarea treptată a unităţilor economice şi restructurarea lor după principiul rentabilităţii în cadrul unei economii de piaţă." Aceste principii înglobau, în fapt, esenţa liberalismului, având ca pioni afirmarea libertăţii individului, respectarea drepturilor acestuia, construirea unui stat de drept bazat pe separaţia puterilor în stat şi a unei economii concurenţiale, de piaţă. Caracterul general al acestor elemente se datorează momentului special în care au fost exprimate. Sfârşitul anului 1989 marcase prăbuşirea regimului comunist totalitar şi redefinirea cadrului politic. Era un moment de „politică constituţională," adică un moment în care se rescriau regulile jocului politic şi se contura un nou cadru general, în care urma să se desfăşoare viaţa politică. Din acest motiv, era firesc ca primele documente programatice postdecembriste să fie concepute la un nivel general şi să conţină principii de politică constituţională. Cu timpul se va putea observa o scădere a gradului de abstractizare al programelor politice, care vor continua să conţină şi principii generale, dar se vor axa pe chestiuni concrete de politică sectorială. Cu toate acestea, o bună parte dintre dezideratele generale exprimate în primul program nu au fost nici până astăzi în totalitate atinse. Pe acest fond, PNL a fost unul dintre actorii principali ai clivajului politic creat în România postdecembristă. Pe falia comunism-anticomunism, acest clivaj inedit a despărţit partidele istorice, inclusiv PNL, de Frontul Salvării Naţionale şi moştenitorii săi politici (FDSN, PDSR). Clivajul politic a fost dublat de unul la nivelul mesajului şi al ideologiei. În 1990, PNL îşi definea electoratul ţintă ca toţi aceia „care susţin din convingere manifestarea libertăţilor individuale, economice, sociale şi politice, cu drepturile şi responsabilităţile implicate, respingând ideea împărţirii societăţii în clase." Familia liberală de la atomizare la unitate După „reinventarea" liberalismului pe care am consemnat-o pentru 1990, putem stabili retrospectiv trei perioade mari în istoria postdecembristă a PNL: 1990-1998 - perioada scindărilor şi începutul reunificării; 1998- 2003 - definitivarea unificării şi reconsolidarea PNL; din 2003 - creşterea PNL şi transformarea în partid mare. Aşadar, în prima parte a anilor '90 PNL avea să cunoască un drum deloc uşor, în care se poate identifica aproape un tipar evolutiv. La începutul anilor '90 PNL a cunoscut mai multe sciziuni. Prima s-a produs la scurt timp după alegerile de la 20 mai 1990 şi în urma ei s-a creat Partidul Naţional Liberal - Aripa Tânără (PNL-AT). La 4 iulie 1990 s-a constituit comitetul de iniţiativă pentru formarea PNL-AT, din care făceau parte Călin Popescu Tăriceanu, Andrei Chiliman, Radu Boroianu, Dinu Patriciu, etc. Noul partid s-a constituit la 23 iulie 1990. Deşi candidatul la preşedinţie al PNL, Radu Câmpeanu, se clasase al doilea, în ansamblu, rezultatul obţinut la primele alegeri era unul dezamăgitor. Cu doar 7% din voturi, PNL, alături de celelalte partide istorice reapărute după 1989 - PNŢCD şi PSDR - reuşea doar o opoziţie timidă în faţa partidului predominant FSN. Nemulţumirea tinerilor liberali faţă de modul în care conducerea de atunci pregătise alegerile şi gestiona partidul în general, s-a materializat prin această primă sciziune. Mai târziu, PNL-AT va deveni fundamentul unui alt partid liberal - Partidul Liberal 1993 (PL'93). A doua sciziune, în ordine cronologică, este legată de relaţia PNL cu Convenţia Democratică din România (CDR). Alianţă politică şi electorală menită a contrabalansa poziţia hegemonică a FSN, CDR fusese creată în noiembrie 1991 şi avea în PNL unul din pilonii de bază. Deşi rezultatele obţinute la alegerile locale din februarie 1992 erau încurajatoare, iar PNL se putea impune ca lider al opoziţiei, partidul condus de Radu Câmpeanu a ales să participe singur la alegerile generale din septembrie 1992. Decizia a provocat părăsirea partidului de către adepţii rămânerii în interiorul CDR şi participării pe liste comune, care au format Partidul Naţional Liberal - Convenţia Democratică (PNL-CD). Delegaţia Permanentă a PNL a hotărât ieşirea din Convenţia Democratică la data de 11 aprilie 1992. La 29 aprilie 1992 a fost înscris la tribunal PNL-CD, având ca lideri pe Vintilă Brătianu, Nicolae Cerveni, Dinu Zamfirescu, Adrian Popescu - Necşeşti. Prin urmare, însăşi raţiunea de a fi a PNL-CD era menţinerea în interiorul Convenţiei şi adoptarea strategiei opoziţiei unite în faţa unui adversar politic major. PNL-CD a fost singura formaţiune de sorginte liberală care nu a părăsit CDR niciodată de la înfiinţarea sa şi până la absorbţie. În rest, se poate vorbi de o dinamică specifică a relaţiei între Convenţie pe de o parte şi PNL sau partidele de orientare liberală pe de altă parte. Concret, cu excepţia PNL-CD, relaţia liberalilor cu CDR urmează parcă un tipar, după care apropierea unui partid liberal de Convenţie coincidea sau era urmată la scurt timp de plecarea altuia. Practic, în 1992 PNL a avut de ales între a candida singur în alegeri, urmând logica partidelor politice pentru care participarea pe liste proprii este testul suprem şi a candida pe liste comune, urmând logica unităţii politice în scopul câştigării alegerilor în faţa unui competitor mai puternic. Opţiunea PNL la acea dată pentru prima variantă s-a dovedit o eroare strategică, consecinţa ei fiind un rezultat sub pragul electoral şi rămânerea în afara Parlamentului în intervalul 1992-1996. Interesant este faptul că PNL s-a aflat şi ulterior în faţa aceleiaşi dileme strategice. În funcţie de context însă, aceeaşi decizie - a participării pe cont propriu în alegeri - s-a dovedit eronată în 1992, dar salvatoare în 2000, când PNL a părăsit din nou CDR pentru a-şi măsura pe cont propriu forţele în alegeri. Cea de-a treia sciziune s-a consumat în urma Congresului de la Braşov din 1993 care a „sancţionat" politic eşecul electoral din 1992 şi a înlocuit conducerea partidului. Noul preşedinte al PNL a devenit în acel moment Mircea Ionescu Quintus, iar Radu Câmpeanu, împreună cu câţiva dintre apropiaţii săi au părăsit partidul şi au creat Partidul Naţional Liberal - Câmpeanu (PNL-C). Perioada următoare a fost marcată de revenirea PNL în Convenţie - la finele anului 1994 şi de apropierea între PL'93 şi Partidul Alianţei Civice (PAC), o altă formaţiune de construcţie şi gândire liberală. Acestea din urmă au părăsit CDR la începutul anului 1995 şi au participat sub forma unei alianţe la algerile generale din 1996. La fel ca PNL în 1992, nici alianţa dintre PAC şi PL'93 nu a reuşit depăşirea pragului electoral. Una din explicaţiile eşecului, valabilă atât pentru 1992, cât şi pentru 1996, este oferită de „teoria alegătorului raţional", care preferă să-şi maximizeze profitul acordând votul unei formaţiuni mai bine plasate. Pe baza unui astfel de raţionament, este foarte probabil că atât PNL în 1992, cât şi alianţa dintre PAC şi PL'93 în 1996 au pierdut voturi în favoarea Convenţiei Democratice. Nu întâmplător am ales anul 1998 ca delimitare între primele două perioade. În acest an avea să se realizeze, în cea mai mare parte, unificarea liberală, prin absorbţia de către PNL a Partidului Liberal (rezultat din unificarea PNL-CD şi PL'93) şi fuziunea cu PAC. Din acest moment începe, practic, reafirmarea PNL atât în interiorul Convenţiei Democratice, cât şi pe scena politică în ansamblu. Reunificarea venea după îndelungi discuţii şi tratative şi era încununarea unor eforturi colective. Evenimentele principale care au marcat această a doua etapă, pe care am stabilit-o convenţional în evoluţia PNL, au fost alegerile din 2000, respectiv stabilirea strategiei electorale în sensul participării pe liste proprii, cele două congrese în care au avut loc alegeri - februarie 2001 şi august 2002 şi, în fine, finalizarea unificării liberale prin absorbţia PNL-C şi crearea Alianţei Dreptate şi Adevăr în august 2003. Unificarea în jurul PNL şi consolidarea PNL pe dreapta scenei politice a continuat şi în anii următori, prin absorbţia altor formaţiuni. În perioada 2001-2003 au avut loc trei congrese extraordinare de fuziune: cu Alianţa pentru România (APR) în ianuarie 2001, cu Uniunea Forţelor de Dreapta (UFD) în aprilie 2003 şi cu PNL-C în august 2003. O dată cu definitivarea unificării liberale PNL a intrat într-o a treia etapă a evoluţiei sale de după 1989 - consolidarea sa ca unic partid autentic de dreapta şi transformarea într-un partid mare. În urma alegerilor din 2004, PNL a devenit principalul partid de guvernare, preşedintele PNL Călin Popescu-Tăriceanu devenind şi primul-ministru al României. |
Europarlamentarii PNL 
 Norica Nicolai Adina Vălean
| ||
| 2009 webdesign by lucian vişa | |||
